Ecologia populației

Versiunea pentru tipărire nu mai este suportată și poate avea erori de randare. Vă rugăm să vă actualizați bookmarkurile browserului și să folosiți funcția implicită de tipărire a browserului.

Ecologia populației este una din cele mai importante ramuri ale ecologiei, ce se ocupă cu studierea dinamicii unei populații și interacțiunea ei cu mediul înconjurător. Prima lucrare semnificativă despre biologia populațiilor a fost scrisă în anul 1874 de către Carl Naegeli, profesor la Universitatea din Zürich, în care a încercat să modeleze modificările ce au loc intr-o populație de plante prin studiul frecvenței și al densității. Lucrarea a fost inițial ignorată, abia după 50 de ani subiectul reușind să intre în atenția zoologilor. Ecologia populației este o știință ce se ocupă în mare cu numărul organismelor, dar mai ales cu consecința acestui număr. Proprietățile esențiale ale populației sunt comune atât la plante cât și la animale. Însă botaniști au fost speriați la început pentru că nu știau ce trebuie să numere: semințe, rădăcini, frunze ? Ceea ce nu stiau era faptul ca plantele prezinta doua mari avantaje si anume: stau nemiscate si din acesta cauza nu este nevoie de metode dificile de capturare, nu trebuiesc prinse, impuscate sau estimate (cum se intampla in cazul animalelor); de asemenea populatiile de plante pot fi usor manipulate si controlate fara a se pune problema moralitatii. Biologia populației O populație reprezintǎ un grup de indivizi ce aparțin aceleiași specii și care trǎiesc pe același teritoriu - brazii (Abies alba) dintr-o pǎdure, margaretele (Leucanthemum vulgare) dintr-o pajiște sunt exemple de populații. Aceastǎ definiție are douǎ componente, una geneticǎ (indivizi ce aparțin aceleiași specii) și una spațială (indivizi ce trǎiesc pe același teritoriu), însă populațiile nu sunt omogene nici din punct de vedere genetic, nici spațial, ele sunt caracterizate de o serie de parametri: Structura genetică descrie cât de uniformă este frecvența genelor și a genotipurilor. Aceasta este principala cale de estimare cantitativă a ratei transformărilor adaptative și a posibilităților de răspuns ale populațiilor naturale la modificările presiunii mediului. Structura spațială (distribuția în spațiu) descrie variația densității dintr-o populație. Populațiile naturale pot avea distribuție spațială întâmplătoare, uniformă sau grupată. Structură pe vârste este definită de numărul claselor de vârstă, amplitudinea acestora și distribuția efectivului populației pe clase de vârstă.