După furtună (Panait Cerna)

 

Nu se mai luptă crengile-ntre ele,
La țărmuri barca nu se mai frământă-
Oștiri de valuri, ce sălbatec cântă,
Nu-și mai arată pumnii către stele...

Din nori apare luna, ca o sfântă,
Gonind din lume visurile rele...
Pădurile, cu stropi pe rămurele,
În strai de diamante se-nveștmântă.
 
În lung și-n larg - tăcere și lumină...
Natura se-oglindește-n ea, senină,
Uimită de schimbarea ei la față.

Al lumii geniu, împăcat cu sine,
Se odihnește-o clipă pe ruine,
Visând o nouă formă de viață.